Tuesday, October 21, 2008

cand omul uita.

Mi s-a intarit azi o convingere mai veche…oamenii nu sunt cu mult mai presus fata de compatrioatele vietuitoare, prin comparatie, sunt niste fiinte bizare, castrate afectiv: nu stim sau nu putem uri, nu suntem capabili sa iubim si nici sa traim…Nu ducem absolut nimic bun la capat…Parca ne chinuim sa parem cat mai cenusii. Din diverse motive facem totul, zilnic, sa ne dovedim inexistenta! Si cand te gandesti ca fiecare zi dintr-asta trece…din viata noastra. Nimic nu se mai poate recupera..Zacem acasa, in baruri ori in sedinte si adunam planuri de viitor! Uneori mai gasim cate o femeie, un barbat si ne pierdem in ea sau el si ceea ce se intampla, improvizatia aia o numim viata. Bem si zicem ca traim. Ne imperechem si iarasi zicem ca traim. Fuga, lasitate...Trecutul nostru este alcatuit din zeci si zeci de planuri de viitor, de vise si aspiratii naive, lipsite de orice acoperire. De fapt viata asta e compusa din nimicuri, curge anonima si murdara. Agresivitatea si obraznicia pot face orice. Avem fraze mari in minte, intentii mari, visam mereu si ne imaginam ca odata, nu peste mult, se va intampla ceva. Asemenator cancerosilor, credem pana in ultima clipa intr-o minune, ne iluzionam ca nu avem ce avem, ne ascundem prin cuvinte, iar in realitate fapte mici, foarte mici, tarare...Nu e nimic mai simplu decat a cere, a cere la nesfarsit. Si e foarte simplu sa ceri. Dar mai omenste este si sa dam ceva, sa vedem ce putem da, ce putem produce cu forte proprii. Maine vom primi mai mult daca azi vom produce mai mult! De fapt, un singur lucru uitam mereu: sa traim cu adevarat fiecare clipa...