Zbor cu gandul spre acele vremuri departate. Bunico, ai mai murit putin ieri; dar din viata ta mi-a ramas nestearsa amintirea de nepretuit a zilei aceleia. Atunci nu ti-am inteles plansul bine pentru ca eram copila, credeam ca plangi, ca asa trebuie, ca e numai pornirea inimii impotriva unei nemultumiri dintr-o clipa. Nu stiam ca la batrani plansul, asa cum e el asemanator cu cel al copiilor, tare, nestapanit, doare si omoara, pentru ca in el se sparge veninul unei vieti intregi de amagiri. Copilul plange pentru ca n-a cunoscut inca viata, batranul plange pentru ca a cunoscut-o prea mult....Tu, un izvor de alintare pentru mine, in avantul nebuniilor mele copilaresti!... Stateai mereu alaturi de mine, cand ma batea mama sau tata, fugeam la tine. Nu mai stiu de cate ori s-a repetat scena aceasta, in camera ta, eu potolita din plans, cu o mana in buzunar pipaind banutii de la tine, cu cealalta pe genunchiul tau cautandu-ti mana..aveai mereu "avide", leacul lacrimilor mele. Nu aveai pensie buna, dar erai darnica: de Craciun, de Anul Nou, de Sfantul Nicolae, de Sf. Maria, ma-nfiintam la tine dis-de-dimineata si plecam incarcata de bunatati. Trec peste ziua cand a murit bunicul!...A fost prea multa invalmaseala, prea multe lucruri pe care, desi destul de mare, nu le-am putut pricepe bine atunci, caci mi-erau toate noi. Dar, in urma, putin in urma, a fost o zi la care adeseori mintea mi se opreste, si stau uimita si vreau sa-mi dau seama ce-am inteles, cat am invatat din amaraciunea lacrimilor...cheltuite in ziua aceea. Mi-erau dragi batranii, dar din acea clipa bunica mi-a ramas mai scumpa si mai sfanta, si ma cuprind fiori cand ma gandesc la ea. Bunicul murise prin primavara, ciudat. Am observat, de obicei batranii se sting vara. Anotimpurile acestea sunt mereu in lupta: iarna vietii e firesc sa se topeasca mai usor in vara vremii...De atunci era foarte suparacioasa, iar eu, care nu puteam intelege atunci cum durerea poate chinui si schimba in asa fel o inima, luam pornirile tale drept copilarii, iti inveninam sufletul tau din in zi tot mai mult...te suparam, tipam, te alungam, n-aveam "timp" de tine. Pana cand am gasit pe pat: "Pentru Irina" si dedesubt iscalit "Bunicul". Era pentru mine, am rupt plicul si-am gasit in el 1 leu si o scrisoare de la el: "De aici din cer vad tot. Pentru numele lui Dumnezeu, nu o mai supara pe biata batrana, caci e bolnava, e slaba si-o omoara amarul singuratatii. Ca maine o sa moara si ea si o sa-i duci dorul cum mi-l duci si mie. Nu-i asa copila, ca n-o s-o mai superi?"... Stiam c-a scris-o ea, si doamne ce chin a trebui sa fie pentru ea cand imi scrisese asta. M-am dus in camera ei sa-i cer iertare. Plangea, parca cine stie ce se intamplase. Nu mai putea sa ma mai asculte, plangea ca un copil si plangeam si eu cu hohote, zicand mereu, din adancul inimii: "Iarta-ma bunico, ca n-o sa mai fac niciodata, niciodata!".
Mi-e dor de cafeaua pregatita de tine dimineata pe la 5, mi-e dor de "am palme si minte, merg inainte", de "sula calului", de serile tarzii cand tipai si ma trimiteai la culcare si eu te-ascultam imediat, mi-e dor sa-mi deschizi usa cand ajung acasa, sa stam barfind la o tigara, sa-mi gatesti pui fiert, sa tipi la mine ca nu sunt imbracata gros, mi-e dor de clipele cand ma faceai sa rad cu lacrimi, de cele in care inainte sa ies pe usa imi spuneai: "mama ce frumoasa esti gagico!" si-mi dadeai incredere in mine, zilele alea mereu erau frumoase, de secretele noastre, mi-e dor sa-ti spun "mama", mi-e dor de fiecare secunda in care ma intrebai "ce faci Iris?" cu vocea aia subtire, calma, intrebatoare...Sunt unii oameni care te marcheaza si nu te poti desprinde de ei, pamantul asta e populat cu Mesageri, dar putini le cunoastem existenta.
N-am avut putere sa scriu asta ieri. N-am vrut. Continui sa cred in nebunia mea. Nu o voi lasa. Daca am speranta, si-nca am destula, nu o voi lasa, nu-i voi lasa. Ar insemna sa o omor cu mana mea, desi suntem mai multi implicati. Pot sa o ajut si te rog revino. Inca mai ai multe de facut. Ieri a fost zi cu soare, calda...a fost ziua ta. Esti tanara, ai facut 71. Nu pot sa cred c-ai clacat tocmai de ziua ta. Acum doua zile aveai ochii inlacrimati si cu mana dreapta plina de branule ne-ai scris cat de frumoase suntem si nu mai poti lupta. Ba mai poti, mai poti ca suntem noi langa tine. "La ce va mai asteptati?", urasc sa mi se zica asta, cei ce-o spun sunt delasatori. niciodata nu-i prea tarziu sau la timp, cat timp esti in viata trebuie sa te astepti, sa astepti oriceiuri sa ti se intample si sa lupti, nu exista o conventie, la varsta cutare trebuie sa mori. nu e scrisa niciunde "legea" asta tampita. nu ma complac, ci lupt, atunci cand merita ceva trebuie sa lupti pana in panzele albe. si stiu care e fericirea ei. tocmai pentru asta.
*Dupa ce-ti termini treaba cu bunica in rai, trimite-mi-o inapoi, multam'!
No comments:
Post a Comment