Wednesday, January 28, 2009

a lonely me.

Orologiile au luat-o razna, busolele au intrat intr-o perturbatie magnetica. Implori neprevazutul sa le readuca la normal si tot lui, cu alt glas, ii ceri sa puna capat acestei boli obositoare. Asteptarea sfarsitului si frica de el...Senzatia ca mergi pentru prima oara cu proteze...Cauti cu obstinatie cauze, motive, insa nimic nu mai poate fi explicat: suverana este doar alunecarea...Refuzi sa crezi: ochii, buzele, mainile atat de cunoscute sunt aceleasi, aceleasi, dar invaluite intr-un aer de instrainare: banui ca dupa un timp nu-ti vor mai spune nimic si nu poti intelege imensa putere a normalului de a acoperi totul, de a inlocui totul. In unele clipe de relaxare sau de ooboseala descoperi cu frica iubirea, fosta iubire, metamorfozata in grija...totusi ele sunt aceleasi, sunt mainile mele, degetele mele, picioarele mele, fata, ochii, urechile, parul, si totusi sunt altele, mai rigide, mai nesigure, reci si imbatranite... In ipoteza ca...ar trebui sa invat totul...