Saturday, August 30, 2008

E inca vara.

Vara inca mai adie in parul meu...

Bebel Gilberto-August day song

Friday, August 29, 2008

Cincizeci si sase.

"Somewhere over the rainbow
Blue birds fly
And the dreams that you dreamed of
Dreams really do come true..".


Era fericit? Nu-si pusese aceasta intrebare. Era trist? Nu-si daduse acest raspuns. Rasfrangerile inauntru lui, asupra lui insusi, le evita mereu. Nu daduse inca Buna dimineata. Sufletul lui se oprise la fereastra, odata cu presimtirea parfumului de tei, atins si de alte nelinisti. Ca toti cei predispusi la migrene, suporta cu greu parfumurile, mai ales cand abundau. El nu-si parfuma decat tamplele si batista cu "Yves Saint Laurent Jazz" cu aroma de coaja de portocala. Se ridica din pat, imbracandu-si halatul prin intuneric si deschise usa camerei incet. Se spala. Se imbraca. Era foarte distrat. Trupul, saracul, facea singur gesturile obisnuite ale deprinderilor vietii de toate zilele, ca minutarele ceasornicului unui mort. Pleca spre locul care-i ocupase toata viata. De ceva timp statea mai mult la fereastra biroului si privea masinile cum trec cu viteza prin fata parcului pe care-l strabatea in fiecare dimineata. Isi stranse lucrurile si pleca incet spre cimitir. Soarele incepea sa arda. Vara era vesela pe morminte ca o fetita care nu stie ca-i orfana. Trecu pe langa mormantul mamei lui, descoperindu-se. Mormantul lui era imprejmuit cu un gardut de lemn, avand portita de intrare cu streasina, cum o au unele case de la munte. Era deschisa. O umbra neagra muncea in genunchi deasupra mormantului. Multa vreme ramase descoperit alaturi de gardutul care imprejmuia fluturarea de curcubeu cu fluturi a florilor de pe mormant. Apoi se indrepta grabit spre poarta cimitirului. Orasul sau nu mai avea decat cimitirul-il vazuse-si gara, porni spre ea. Lua trenul, izolandu-se intr-un compartiment de clasa intaia. Trenul porni in timpul mort. Trecu pe langa toate fara sa priveasca. Pe langa vara, pe langa ierburi ce cantau, pe langa teii infloriti in gari, pe langa zarea de amurg. Ajunse acasa cu noaptea de vara. Porni pe jos. Marea Neagra avea ochii albastrii si sufletul lui era privirea acestei imensitati. Era orbit. Se opri alaturi de casa copilariei lui. Un caine il latra. “Taru”?...Pleca. Aceeasi tei infloriti care spusesera Buna dimineata vietii lui, spuneau acum in cor ceresc: noapte buna. Mergea incet ca pelerinii drumurilor lungi. Amintirea il facea sa urle. Era in el un inceput de melodie dincolo de viata si de caldura verii. Incepu fara de gand, fara de plan. Fata i se imblanzise. Suradea…Suradea. Se trezi plangand inapoi in cimitir. Sufletul lui era o departare neagra ca moartea.Incepu sa se plimbe. Era atat de mare tacerea incat indepartarea pasilor lui devenea distincta si solemna ca o cadenta dintr-o simfonie de Verdi. Pana cand noaptea rasuna toata, intensificata pana-n stele, deasupra unui mormant, propiului mormant. Genunchii i se inmuiasera iar fruntea ii cazu in palme, rasunand tare ca bulgarii rasturnati de sicrie, si marele plans izbucni, tinundu-l la inceput acolo unde il prinsese, ridicandu-l apoi cu ochii de nebun in lumini-lumanari aprinse!-lumanari aprinse! Si gonindu-l apoi oriunde, departe de toate si de el insusi. O luna enorma dadea noptii contur de marmura funebra. Isi acoperii ochii ca in fata soarelui plangand cu capul in vazduh. Avea in el geamatul lui Oedip dupa ce si-a ars cu fierul inrosit luminile ochilor, caci urletul aceluia nu mai putea iesi din buzele lui albe de inghetul mortii. Geamatul era in piept, surd si adanc, ca latratul cainelui pamantului la ceasul de noapte al strigoilor. Luna intensifica umbra acestui trup zvarlit dintre mormintele pamantului deschis de vara, ducandu-l pana departe, peste alei si peste flori, parca pana-n dealurile de argint, pe o brazda a mortii..Si cu ultimele cuvinte abia rosti uitandu-se in spate: “Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si din intunericul fara fund.”



"And from the Heavens to the womb to the Heavens again.
From the ending to the ending, never got to begin.
Maybe one day we can meet face to face,

in a place without time and space...

Happy birthday...!".

Sunday, August 24, 2008

Numarul unu dintre toate.



“Cand un geam isi pierde din stralucire se-nlocuieste cu altul,apoi tot asa,pana ce lumina soarelui se loveste de peretii camerei care adapostesc un trup. Trupul nervos se ridica vrajit agale,dupa lumina;se aseaza la masa la care desenase toate chipurile care i-au incruntat privirea.Se ridica de pe scaun,se-ndreapta spre usa,apasa pe clanta:sub gene i se-ntindea acum un oras mare,luminat…!”

Tracklist :
01#De Jos…
02#Viseaza zburand,cade…
03#omnecunoscut(poti sa dormi ?!)
04#In plin picaj
05#Cronica unui soldat cu Sato
06#Zambete
07#Desene pe asfalt (Interludiu)
08#Abisul culorii
09#Mai presus de toate cu SPA si Junk
10#Dispensabil de paranoia
11#Traficant de iluzii cu Sekele
12#Cu ochii-n patru
13#Chip de hartie cu Oza
14#rapid eye movement
15#Tot ce ne-a ramas (Interludiu)
16#Pentru tine [album version]
17#Obosit psihic cu Nasta
18#Un alt sfarsit
19#…si pana Sus


"Nimeni in jur nu e fericit, e nebun!" Albumul meu preferat asa suna! Enjoy the song!

O.N.-rapid eye movement

Saturday, August 23, 2008

Suflete pierdute-n Vama.











Aici avem timp de noi. Aici se danseaza printre licurici si nori cumulonimbus. Aici, dac-ai murit si ti se spune “consulta un medic”, aici vii. Aici nu te simti singur, nu esti singur. Aici devii un portativ muzical cu game in Re Major si toate notele-ti alearga prin vene. Nu mai ai nevoie de nimic. Aici faci ce vrei. Toata lumea e a ta. Aici nu se doarme. Aici tii soarele in palme de pe la 5 dimineata. Esti liber. Aici se face dragoste. Aici mai ploua din cand in cand..Aici e fericire. Aici!




Friday, August 22, 2008

Cu pasi mici.

"Ai intrat in rand cu lumea!", aceasta a fost prima fraza pe care-am auzit-o cand am zis ca mi-am facut un blog propriu. N-am sa enumar acum motivele nasterii blogului meu. Consider ca e doar o simpla terapie online. O pagina plina cu fonturi, culori si limbaj html greu si usor de descifrat..
Primul pas? Il fac spunand ca in ultima vreme sunt cam ametita si nu mai captez asa de bine semnalele celor din jur, am capul in nori, sunt foarte naiva si totul imi scapa printre degete, toata lumea are perioade d-astea, nu?! Ciudat…la mine dureaza de cam 6-7 luni. Sunt nascuta iarna, cine stie…noroc ca am prieteni langa mine si m-aduc repede cu picioarele pe pamant. Am senzatia ca fac parte dintr-un alt univers, unul ascuns, neatins de nimeni si ca-ntr-o seara cu furtuna, pe la 8, m-a fulgerat si-am ajuns aici…vad la tot pasul, prea multi, prea multi oameni grabiti, prea multe ganduri tocite de ani si maini brazdate..prea putin timp si prea multa “normalitate”. Doar in diminetile in care simt ca prima raza a soareului imi atinge pielea, am senzatia ca pamantul asta inca se mai roteste. Nimeni nu se mai gandeste la el, la ceea ce ii place sa faca, la prieteni, la ceea ce il face pe el sa fie el…toata lumea parc-a intrat brusc intr-o coma profunda, sta pe loc, sperand sa prinda secunde in palme; limbile ceasornicului batran au luat-o razna, se invart de 2, 3 ori mai repede si nimeni nu si-a inchis inca pumnii…Stiu deja afirmatia pe care mi-ar zice-o toata lumea: “Asa sunt vremurile din ziua de azi!”. Chiar asa am ajuns? De ce nu putem ignora toate conventiile stupide (secunde, minute, ore) si contradictiile vremurilor si vietii de azi?
Intr-o dimineata, imi povestea o persoana draga mie, ca se simte ca o furnica calcata in picioare cand se gandeste la ore si minute. Acum doi ani nu se simtea asa. Viata inseamna timp, iar totul in jurul nostru se schimba…

Totusi, am putea sa zdrobim cu “vreau”-ul nostru, “trebuie” al vietii si timpului, macar pentru un moment…