"Afara nu e nici un anotimp".

atat. nimic mai mult. vremea isi area nasterea si marginile ei.
tesuturi de frunza si lujeri, piele si ficat. prin care trece ritmul,

o bataie de toba, intr-o liniste de jungla, undeva in copaci tipatul unei pasari salbatice sfaramat de gheare,

undeva pisicile ce se-mperecheaza, urland de durere ori placere poate,
iar tacerea e nesfarsita, claxoanele zi de zi c-un nou inceput,
zi de zi teama, ori bucurie poate,
dar dincolo de ele, seninul-absolut-perfect al cerului
asteptand peste lume incetarea miscarii,
absorbirea ei in cutele propriei mari,
inecarea sa in spatiu unde tot ce-a fost
e sunet intr-o ureche surda,
frica intr-un vis uitat...

in jungla asta clar nu-i nici un anotimp.

de prea multa vreme am citit "Afara nu e nici un anotimp"-Salex Iatma si parca nu ma mai satur sa tot revin cautand-o prin biblioteca, rasfaind-o, recitind-o...se simte asa. asa cum este. dar azi se simte cel mai bine:

"Pentru prima oara, Timpul avea nevoie de cuvinte ca sa-si exprime tacerea."

"Inceputul si sfarsitul nu prea se deosebeau in orasul de plastic. Mai ales acum, ca Timpul era plecat destul de departe..."

"Simfonia incepu: din dreapta-cadere, din stanga-cadere, de sus-cadere; numai din Vlad se cerea inaltare."

"-Da...si in final...parca el isi face un fel de aripi si se prabuseste...Iar in ultima scena ea il tine in brate si-l intreaba plangand: "Ai cazut vreodata si nu te-am prins?" si el ii raspunde: "Da, dar mi-am castigat dreptul la zbor si pentru asta nu pot decat sa-ti multumesc..."

"Intotdeauna sa traiesti mai mult, mai bine si mai frumos decat ti-a fost dat; si nu trebuie sa pacalesti nici pe Dumnezeu, nici soarta si nici moartea ca sa faci asta. Sa iei fiecare secunda si sa faci din ea tot ce ai visat vreodata ca poti sa faci in viata. Aduna-ti toate gandurile in tample, in ceafa sau unde-ti este mai usor sa le aduni si sa faci ce vrei din ele: vrei sunete din care sa iasa simfonii si ode aduse destinului? Vrei imagini in care sa te muti cu tot trupul si sufletul? Sunt toate in tine, nu conteaza ca esti de lut, de plastic, sau esti doar o idee; ai totul in tine si nimeni nu-ti poate lua nimic. Esti stapanul lumii tale...Inchide ochii si zboara, deschide-i si alearga cu propriile-ti picioare si nu te teme de zi sau de noapte, nu te teme de prapastii sau sfarsituri, caci exista un singur sfarsit in tine si acela ti-l alegi chiar tu. Nu poti spune niciodata ca e vinovat vantul de zborul tau, noaptea de oboseala ta sau soarele de durerea ochilor tai.
-La ce te gandesti, dragul meu?

-La ce mi-a mai ramas! [...]
-Si ce ti-a mai ramas? intreba Ana, mai mult facandu-si un cantec din sunete, decat asteptand un raspuns.
-Tot ce-am avut pana acum, dar mai putin din fiecare. Dar e destul tot ce mi-a ramas."

"Cum ar fi daca eu, Timpul, as pierde controlul asupra oamenilor? Ar fi haos...As muri".

Inca o zi-Mitch Albom

Pe Mitch Albom l-am citit cu ceva timp in urma in "Marti cu Morrie" cand cineva drag mi-a facut-o cadou si mi-a zis: "Citeste, tie o sa-ti placa, pe mine nu m-a ajutat prea mult, de 2 ani n-am mai scris nimic!". Ii multumesc lui enorm. "Marti cu Morrie" mi-a "spus" ca daca uneori ma voi uita cu atentie in jur, voi realiza ca printre noi traiesc ingeri si ca cineva poate sa-si transforme moartea intr-o lectie de viata, "Inca o zi" m-a facut sa zambesc, sa tremur, mi-a innecat ochii, m-a nelinistit. Nimeni n-are chef sa se complice, suntem in esenta, niste lasi, exact ca Charley Benetto, personajul principal al acestui roman. Dupa moartea mamei sale in varsta de 79 de ani, toata viata lui Chick se schimba. Ca o caruta care cu cat se apropie de fundul prapastiei, cu atat prinde mai mare viteza: n-ai cum sa i te opui, stai si astepti dezarmat impactul. Nu-si poate ierta absenta lui in seara in care mama lui s-a dus, pierde cam tot ce detinea candva, tatal sau l-a parasit, sotia lui divorteaza, fiica sa Maria se casatoreste fara ca el sa stie, traieste in agonie si singuratate. Pana intr-o seara cand decide sa se sinucida. Seara in care i se mai acorda "inca o zi" impreuna cu mama lui. Sansa vietii lui. Dupa aceasta zi, descopera ca din "baiatul tatei" este si a fost dintotdeauna "baiatul mamei". O poveste extraordinara, care te lasa fara cuvinte. Te face sa apreciezi pana la extrem tot ceea ce iubesti si ce-ai in jur, sa nu fi nevoit sa mai ceri si tu..."inca o zi". Desi cred ca toti suntem plini de dor si mai avem nevoie de..cate o reintoarcere.

Si, pentru a va face viata mai grea, aici niste pasaje:
"Acum, la sfarsitul acestei zile petrecute impreuna, se intampla acelasi lucru. Corpul meu era ravasit. Abia daca mai puteam sa ma misc. Dar bratul ei mi-a cuprins pieptul si am simtit cum ma cara inca odata, iar aerul imi mangaia fata. Nu vedeam decat intuneric, de parca faceam o calatorie in spatele unei draperii. Apoi intunericul s-a risipit si-au aparut stele. Mii de stele. Mama ma aseza pe iarba uda dandu-i lumii inapoi sufletul meu ravasit."


"-Da, ai fost o mama buna.
Si-a dus mana la gura pentru a ascunde un zambet si parea pe punctul de a izbucni in lacrimi.
-Traieste, mi-a zis.
-Nu, stai...
-Te iubesc, Charley.
Mi-a facut un semn de ramas-bun. Eu plangeam.
-Te voi pierde...
Chipul ei parea ca pluteste peste al meu.
-Nu-ti poti pierde mama, Charley. Sunt aici."


"Poate ma credeti nebun, poate credeti ca totul e in inchipuirea mea. Dar, in adancul sufletului meu, eu cred ca mama mea, undeva intre lumea aceasta si lumea cealalta, mi-a dat inca o zi, ziua dupa care tanjisem atat, si mi-a spus tot ce v-am povestit la randul meu.
Si cred ca e adevarat, din moment ce mi-a spus mama.
-Cum se formeaza un ecou? m-a intrebat odata.
Cand un sunet persista dupa ce sursa lui s-a oprit.
-Cand auzim ecoul?
Cand e liniste si celelalte sunete se absorb.
Cand e liniste, inca mai aud ecoul mamei."

Am...avut.

...Am avut prieteni, prieteni adevarati, amici, colege, colegi de clasa. Era placut. Persoane de care eram legat. Dar timpul, departarea, minciuna, inclinatia pe care o au unele plante de a se crede adulte crescand, egoismul, lasitatea, orgoliul, spiritul serios, ranile tacute, facute si primite, loviturile imbracate in zambete si in indiferenta, din pricina tuturor acestor daunatori, nu mi-a mai ramas astazi nici unul. Si nu e trist. Faptul ca asta nu e trist este poate trist, dar, in sine, nu e trist. Nu mi-as dori prietenii care nu rezista presiunii timpului si a vietii.
Nu exista o ruptura brutala, nici certuri dramatice, prieteniile noastre se sfarsesc natural, fara tipete, fara ciocniri vizibile. Putin cate putin, firele care ne leaga se taie, sunt atat de subtiri si de numeroase, incat nu ne dam seama; sunt fire de par prin care curge un amestec din sangele nostru. Intr-o buna zi, ne dam seama ca legaturile capilare sunt desfacute: prietenii nostri au devenit ceilalti. Oameni.
Din cand in cand, gasesc pe robot mesaje din partea acestor disparuti care ma invita la mese cu fosti, la regasiri, la: "Alo, ce-ai mai facut?". Pentru ca neaparat trebuie sa fi facut ceva, nu e de ajuns sa fii. Cel mai bine e sa fi ajuns cineva, de preferinta altcineva. Inainte nu erai aproape nimeni, doar tu insati.

Martin page-O perfecta zi perfecta.