a lonely me.

Orologiile au luat-o razna, busolele au intrat intr-o perturbatie magnetica. Implori neprevazutul sa le readuca la normal si tot lui, cu alt glas, ii ceri sa puna capat acestei boli obositoare. Asteptarea sfarsitului si frica de el...Senzatia ca mergi pentru prima oara cu proteze...Cauti cu obstinatie cauze, motive, insa nimic nu mai poate fi explicat: suverana este doar alunecarea...Refuzi sa crezi: ochii, buzele, mainile atat de cunoscute sunt aceleasi, aceleasi, dar invaluite intr-un aer de instrainare: banui ca dupa un timp nu-ti vor mai spune nimic si nu poti intelege imensa putere a normalului de a acoperi totul, de a inlocui totul. In unele clipe de relaxare sau de ooboseala descoperi cu frica iubirea, fosta iubire, metamorfozata in grija...totusi ele sunt aceleasi, sunt mainile mele, degetele mele, picioarele mele, fata, ochii, urechile, parul, si totusi sunt altele, mai rigide, mai nesigure, reci si imbatranite... In ipoteza ca...ar trebui sa invat totul...

tabula rasa.

am vazut totul. viata in viata. acest drum incepand intr-o linie a palmei. viata deja marcata. cuvinte fara urmari vei spune. spun eu cuvinte ce nu pot fi aparate. pana nu e noapte trebuie sa trisezi. sa trisezi pe fata.

sa revenim la trupul tau acum ca maine s-a ascuns in strazile unei alte maini. sa intoarcem spre noi tunul cuvintelor.

marea te priveste. iti incalzea chipul in soare inainte ca tu sa fi venit. iti stia pe de rost nebunia si copacii.

cazi in zadar in capcanele pamantului. iti e destin marea. destin si trecut.

va trebui sa te dezbraci intr-un alt trup...

sa nu spui niciodata sunt tradat. ci, voi mai trada. alcatuite din ce-uri primele mele fantome. limpezimea mortii venind inaintea vietii. marea inaintea calatoriei.

fluxuri. efemeride insensibile si nesimtitoare. arunca marea toata ca pe un bolovan asupra pamantului. si tremura oglinzile spre asfaltul abuzand de tacere.

refluxuri. calendare pe care le reflectez jocurilor nechimbatoare ale trupului si intamplarii. arunca marea ca pe un bolovan.

imagini pierand in semnul diminetii. o feudalitate greu de ascuns, partea recucerita din tine urland de alge si coral. sunt insemnata din loc in loc ca un copac al marilor adancuri. intoarcerea mai grea cu fiecare noapte spre ce mi-a fost casa. radacini de apa rasar in patul meu.

intreb un chip despre mine, despre dupa. si putina amaraciune impotriva amarului. voi duce pana la capat o viata fara nume si acte. marea ma va chema mereu pe nume.

o zgarietura doar, nimic mai mult. sunt basmul unei printese din Orient. sunt cronica nesfarsita a copilariei. si-i sunt in ochi batrana tristete a sperantei...

paralele, valuri, valuri, sunt tinta voastra. salvarea mea.

marea, singura flacara de ucis.

monolog paralitic.

Daca as fi fost pisica sau catel, sau vulpe, sau pui de vrabie, poate ca nu mi-as fi dorit nimic.
Dar sunt om
Si in om se aprinde o flacara.
Cine o aprinde?
De ce o aprinde?
Spune-mi: te poti multumi cu iarba?
Alergi prin ea cu picioarele desculte
Si picioarele ti se uda de roua.
Cand esti copil asta iti place.
Dar, te poti hrani oare cu iarba?
Nici iarba nu e a ta.
Crezi ca seamana un copac cu alt copac?
crezi ca seamana o ramura cu alta ramura?
crezi ca seamana o frunza cu alta frunza?
Te inseli.
Mai degraba seamana un om cu alt om decat un copac cu alt copac, o ramura cu alta ramura,
o frunza cu alta frunza.
Poate...Cunoaste cineva tainele lumii asteia?
Cine are auzul atat de ascutit cat sa receptioneze ce spun florile,
ce spun copacii,
ce spune iarba
ce spun stelele cerului cand clipesc, din ochii lor rotunzi noaptea...?
Dar sunt oameni fara de pacat pe lume?
Nu prea sunt.
Trece o vreme pana iti dai seama care oameni sunt buni, care oameni sunt rai.
cateodata nu-ti ajunge o viata...
Oamenii, margarete de camp?
Nu. Nu e adevarat.
Suntem oameni
oameni care sufera.
care se chinuie.
florile nu cunosc suferinta.
florile nu cunosc decat inflorirea si moartea.
Oamenii ar putea fi margarete de camp.
Mai e pana atunci. Dar cat mai e pana atunci?
Depinde de oameni. Ei pot grabi timpul.
Suntem oameni dar ne sfasiem mai rau decat fiarele padurii.
Si traim mai greu decat pasarile cerului.
De pasari are grija Dumnezeu.
pe noi ne-a uitat.
Razboaie...
Razboaiele le pornesc stapanirile...
si le ducem noi pe umeri.
Dar, orice limba am vorbi, suntem oameni.
Fiecare rasarit de soare e altfel si fiecare apus e altfel.
Altfel e fiecare zi si altfel e fiecare noapte.
Altfel e fiecare clipa.
Trecem prin viata ca si cum am trece printr-o mare apa neagra.
Nu lasam urme.
Sau daca totusi lasam, ele sunt slabe, usor le sterge timpul.
De ce?
Oamenii au umplut pamantul cu flori, case si gradini.
si tot oamenii au umplut pamantul cu morminte.
inalte, albastre, trec zilele una dupa alta.
inalte, fumurii, trec noptile una dupa alta.
Nu poti ghici niciodata visul cuiva
Cum niciodata nu poti banui gandul cuiva.
Degeaba te rogi. Cum asa?
Dumnezeul nostru si Allahul lor au alte treburi acum.
petrec si rad de prostiile pe care noi, oamenii le facem.
Ne incaieram si
ne sfasiem
unii pe altii.
Grabesc pasul. Cat pot, grabesc pasul.
Ti-e frica de moarte?
Nu mi-e frica
Ti-e frica de viata?
Nici de viata nu mi-e frica.
Atunci?
am un cutit. daca e de bronz ar putea sa-mi fie de folos.
cred ca e de bronz.
S-a lasat tacerea. O tacere grea si amara de cenusa.
Cum asta?
Da, acum e liniste...
Uneori e liniste.
Mortii nu mai au lacrimi. Cateodata nu mai au nici viii.
Nu e rau dincolo de viata. Sunt frumoase visele. Odata si-odata poate ca si viata o sa fie frumoasa.
De ce odata si-odata?
De ce nu acum?
De ce?
De ce?
Era vorba sa nu-mi mai pun intrebari
De ce?
Om ma numesc. N-as fi, daca nu mi-as pune intrebari...
suntem totusi in cetate. Toamna?
toamna ce s-a izbit de copaci.
O ultima frunza-n vant se zbate. Spune-mi, nu e ca-ntr-un vis ceea ce faci?
Vrem sa fim singuri. Singuri si nu prea.
Ne tragem palme pe tacute. Si la oglinda ne-ntrebam:
oare e fata mea?
Spune-mi, pe lumea asta e croitor sa-ti calce aceste cute?

cand omul uita.

Mi s-a intarit azi o convingere mai veche…oamenii nu sunt cu mult mai presus fata de compatrioatele vietuitoare, prin comparatie, sunt niste fiinte bizare, castrate afectiv: nu stim sau nu putem uri, nu suntem capabili sa iubim si nici sa traim…Nu ducem absolut nimic bun la capat…Parca ne chinuim sa parem cat mai cenusii. Din diverse motive facem totul, zilnic, sa ne dovedim inexistenta! Si cand te gandesti ca fiecare zi dintr-asta trece…din viata noastra. Nimic nu se mai poate recupera..Zacem acasa, in baruri ori in sedinte si adunam planuri de viitor! Uneori mai gasim cate o femeie, un barbat si ne pierdem in ea sau el si ceea ce se intampla, improvizatia aia o numim viata. Bem si zicem ca traim. Ne imperechem si iarasi zicem ca traim. Fuga, lasitate...Trecutul nostru este alcatuit din zeci si zeci de planuri de viitor, de vise si aspiratii naive, lipsite de orice acoperire. De fapt viata asta e compusa din nimicuri, curge anonima si murdara. Agresivitatea si obraznicia pot face orice. Avem fraze mari in minte, intentii mari, visam mereu si ne imaginam ca odata, nu peste mult, se va intampla ceva. Asemenator cancerosilor, credem pana in ultima clipa intr-o minune, ne iluzionam ca nu avem ce avem, ne ascundem prin cuvinte, iar in realitate fapte mici, foarte mici, tarare...Nu e nimic mai simplu decat a cere, a cere la nesfarsit. Si e foarte simplu sa ceri. Dar mai omenste este si sa dam ceva, sa vedem ce putem da, ce putem produce cu forte proprii. Maine vom primi mai mult daca azi vom produce mai mult! De fapt, un singur lucru uitam mereu: sa traim cu adevarat fiecare clipa...