Multe sunt drumurile ce ni se arata la orizont. Cand ma gandesc la mine, in copilarie, nu-mi imaginam ca o sa ajung aici, acum, la convingerile pe care le am astazi, la dorintele pe care le am astazi, la planurile de viitor pe care le-am fabricat de putin timp, ce-i drept. In fiecare zi aud aceleasi lucruri, aceleasi cuvinte, aceleasi propozitii cu punct si semnul intrebarii la sfarsit. “La ce dai?”, “A, la drept? Jurnalism? Ase? Unarte? Automatica? Litere? Farmacie? Aaaa, vrei sa pleci in Anglia? Aaaaa, la SNSPA?” cu-acelasi raspuns ofilit si rasuflat, cu-aceeasi expresie a gurii mele: “Da, chiar acolo”, care dupa ce tace nu se mai deschide sa-si lase forma dintilor in ceara aerului razand, cum fac ei dupa ce spun: “Aaaa, o sa fim colegi/colege.”. Nicio propozitie cu semnul exclamarii la sfarsit. Dupa asta tanjesc. Aceeasi discutie interminabila si previzibila de trei luni de zile. Am inceput s-o urasc. Totul e imprevizibil, n-am de unde sa stiu ce ma asteapta, tocmai de-asta. Uneori ma gandesc sa le zic ca deja am o meserie, una secreta, si nici macar n-am avut nevoie sa fac o facultate, dar cred ca n-ar intelege ca eu am meseria de nisip. Ma rup de realitate si intorcandu-ma la copilarie, stiu sigur, ca aproape toti copiii, visam prostii. Vroiam sa fiu pilot, sa zbor numai din Romania pana in Australia si inapoi din 4 in 4 zile, sa fiu scafandru, cascador, olar, medic veterinar, mecanic de locomotiva sau macar sa fiu locomotiva. Uneori intreceam masura: cand ma fac mare, ma gandeam, am sa fiu acceleratul de Viena! Copila... Cineva a incercat sa ma convinga sa ma fac pietricica si, ce-i drept, pe mine insumi ma atragea stabilitatea, linistea si echilibrul rotunjimilor. In schimb, familia, dimpotriva, dorea sa am o contingenta cu timpul. Mi s-a zis sa ma fac ou. Si-ncepeam sa plang, nu intelegeam cum ma pot face asa ceva. Abia acum am inteles ca oul e nastere si facere intr-o singura faptura, trecatorul timp prins intr-un invelis fragil, din el putand deveni tot ce vreau. Dar multe sunt drumurile vietii, si-am o meserie, aceea secreta, am devenit deja altceva. De ceva vreme sunt nisip intr-o clepsidra, poate pentru a impaca ambele tabere ce ma sfatuiau in copilarie, caci nisipul e chiar atemporalilatea, iar clepsidra simbolul de veacuri al trecerii timpului. Stiu ca a existat inca de la egipteni, printre hieroglifele lor si insemna: “Doamne cum alearga timpul” sau “Apune soarele”. Nu e usor sa-ti gasesti un “post” atat de comod, dar spre fericirea mea am fost angajata ca nisip necalificat (necalificat, drept pentru care nu sunt folosita decat la fiertul oualelor, spre satisfactia partiala a familiei). Multa vreme toate au decurs normal, dar pe neasteptate a dat nenorocirea peste mine, am inceput sa ma aglomerez, sa ma incheg pe zi ce trece, pentru nisip fiind o catastrofa la fel de mare ca ingrasarea cu un kilogram a fundului unui manechin. Decat ca la noi, nisipul din clepsidra, treaba asta nu e legata de varsta. Nisipul nu imbatraneste. In momentul de fata si tot mai des, constat ca picioarele mi se strecoara dincolo, dar fundul imi ramane intepenit in gatul sticlei. Am incercat si invers, sa ma scurg cu capul in jos, dar sfarsitul e acelasi, minute in sir, uneori ceasuri intregi, ma chinui acolo dand din maini si din picioare, timp in care ouale nu mai fierb, clepsidra se opreste, si puzderia de nisip asteapta inactiva deasupra crestetului capului meu. Iar firele astea de nisip nu ma grabesc, nu scot o vorba, dar prin simpla lor existenta exercita un fel de presiune muta, morala asupra mea ce ma scoate din sarite. Si nici sa spun ca n-am ce sa fac nu pot, caci am, doar am pornit de la inceput cu aptitudinea de a ma prefira. Cu alte cuvinte, sunt pur si simplu o zevzeaca, nesupusa si inconciliabila, absolut nepotrivita pentru o clepsidra. In asemenea momente imi trece prin minte orice. Cine m-ar vedea acum, nu ar crede pentru nimic in lume ca puteam sa ma angajez ca spatiu vid pentru becuri. Si-acum sunt iar intepenita in gatul clepsidrei. Desi, daca as indrazni sa risc, acum n-as fi silita sa stau sa-mi sug burta pentru a ma strecura prin gatul asta blestemat, ci calarind pe niste valuri uriase, dand palme furtunii, as strabate oceanele. Dar scuze, am meseria asta. Am reusit sa ma strecor dincolo. Incepe o noua zi si ati intors clepsidra. Acum ma scurg.
Orologiile au luat-o razna, busolele au intrat intr-o perturbatie magnetica. Implori neprevazutul sa le readuca la normal si tot lui, cu alt glas, ii ceri sa puna capat acestei boli obositoare. Asteptarea sfarsitului si frica de el...Senzatia ca mergi pentru prima oara cu proteze...Cauti cu obstinatie cauze, motive, insa nimic nu mai poate fi explicat: suverana este doar alunecarea...Refuzi sa crezi: ochii, buzele, mainile atat de cunoscute sunt aceleasi, aceleasi, dar invaluite intr-un aer de instrainare: banui ca dupa un timp nu-ti vor mai spune nimic si nu poti intelege imensa putere a normalului de a acoperi totul, de a inlocui totul. In unele clipe de relaxare sau de ooboseala descoperi cu frica iubirea, fosta iubire, metamorfozata in grija...totusi ele sunt aceleasi, sunt mainile mele, degetele mele, picioarele mele, fata, ochii, urechile, parul, si totusi sunt altele, mai rigide, mai nesigure, reci si imbatranite... In ipoteza ca...ar trebui sa invat totul...
