Tuesday, November 4, 2008

monolog paralitic.

Daca as fi fost pisica sau catel, sau vulpe, sau pui de vrabie, poate ca nu mi-as fi dorit nimic.
Dar sunt om
Si in om se aprinde o flacara.
Cine o aprinde?
De ce o aprinde?
Spune-mi: te poti multumi cu iarba?
Alergi prin ea cu picioarele desculte
Si picioarele ti se uda de roua.
Cand esti copil asta iti place.
Dar, te poti hrani oare cu iarba?
Nici iarba nu e a ta.
Crezi ca seamana un copac cu alt copac?
crezi ca seamana o ramura cu alta ramura?
crezi ca seamana o frunza cu alta frunza?
Te inseli.
Mai degraba seamana un om cu alt om decat un copac cu alt copac, o ramura cu alta ramura,
o frunza cu alta frunza.
Poate...Cunoaste cineva tainele lumii asteia?
Cine are auzul atat de ascutit cat sa receptioneze ce spun florile,
ce spun copacii,
ce spune iarba
ce spun stelele cerului cand clipesc, din ochii lor rotunzi noaptea...?
Dar sunt oameni fara de pacat pe lume?
Nu prea sunt.
Trece o vreme pana iti dai seama care oameni sunt buni, care oameni sunt rai.
cateodata nu-ti ajunge o viata...
Oamenii, margarete de camp?
Nu. Nu e adevarat.
Suntem oameni
oameni care sufera.
care se chinuie.
florile nu cunosc suferinta.
florile nu cunosc decat inflorirea si moartea.
Oamenii ar putea fi margarete de camp.
Mai e pana atunci. Dar cat mai e pana atunci?
Depinde de oameni. Ei pot grabi timpul.
Suntem oameni dar ne sfasiem mai rau decat fiarele padurii.
Si traim mai greu decat pasarile cerului.
De pasari are grija Dumnezeu.
pe noi ne-a uitat.
Razboaie...
Razboaiele le pornesc stapanirile...
si le ducem noi pe umeri.
Dar, orice limba am vorbi, suntem oameni.
Fiecare rasarit de soare e altfel si fiecare apus e altfel.
Altfel e fiecare zi si altfel e fiecare noapte.
Altfel e fiecare clipa.
Trecem prin viata ca si cum am trece printr-o mare apa neagra.
Nu lasam urme.
Sau daca totusi lasam, ele sunt slabe, usor le sterge timpul.
De ce?
Oamenii au umplut pamantul cu flori, case si gradini.
si tot oamenii au umplut pamantul cu morminte.
inalte, albastre, trec zilele una dupa alta.
inalte, fumurii, trec noptile una dupa alta.
Nu poti ghici niciodata visul cuiva
Cum niciodata nu poti banui gandul cuiva.
Degeaba te rogi. Cum asa?
Dumnezeul nostru si Allahul lor au alte treburi acum.
petrec si rad de prostiile pe care noi, oamenii le facem.
Ne incaieram si
ne sfasiem
unii pe altii.
Grabesc pasul. Cat pot, grabesc pasul.
Ti-e frica de moarte?
Nu mi-e frica
Ti-e frica de viata?
Nici de viata nu mi-e frica.
Atunci?
am un cutit. daca e de bronz ar putea sa-mi fie de folos.
cred ca e de bronz.
S-a lasat tacerea. O tacere grea si amara de cenusa.
Cum asta?
Da, acum e liniste...
Uneori e liniste.
Mortii nu mai au lacrimi. Cateodata nu mai au nici viii.
Nu e rau dincolo de viata. Sunt frumoase visele. Odata si-odata poate ca si viata o sa fie frumoasa.
De ce odata si-odata?
De ce nu acum?
De ce?
De ce?
Era vorba sa nu-mi mai pun intrebari
De ce?
Om ma numesc. N-as fi, daca nu mi-as pune intrebari...
suntem totusi in cetate. Toamna?
toamna ce s-a izbit de copaci.
O ultima frunza-n vant se zbate. Spune-mi, nu e ca-ntr-un vis ceea ce faci?
Vrem sa fim singuri. Singuri si nu prea.
Ne tragem palme pe tacute. Si la oglinda ne-ntrebam:
oare e fata mea?
Spune-mi, pe lumea asta e croitor sa-ti calce aceste cute?

1 comment:

Jeezebeth said...

Poate ca nimeni nu a fost floare sau caine sau alt animal sau planta ca sa-ti spuna ce a simtit sau ce si-a dorit. Poate ca floarea a iubit bondarul ce i-a dus mai departe polenul, poate ca s-a simtit singura dupa ce a plecat, poate ca apoi si-a gasit intelepciunea si chiar iubind viata si asternandu-se sub soare... si-a ascultat sentinta la moarte. Nu avem de unde sa stim insa daca a vrut sau nu sa moara, dar atunci si-a dat seama ce este viata si a tacut. Cred ca a suferit, iar daca ma insel, doresc sa surzesc ca sa aud glasul florilor, sa orbesc ca sa le vad mai bine, sa imi pierd mirosul pentru a le mirosi pe ele, sa imi pierd glasul pentru a vorbi cu ele! "Ce sunt? Om sau floare?"