Am...avut.

...Am avut prieteni, prieteni adevarati, amici, colege, colegi de clasa. Era placut. Persoane de care eram legat. Dar timpul, departarea, minciuna, inclinatia pe care o au unele plante de a se crede adulte crescand, egoismul, lasitatea, orgoliul, spiritul serios, ranile tacute, facute si primite, loviturile imbracate in zambete si in indiferenta, din pricina tuturor acestor daunatori, nu mi-a mai ramas astazi nici unul. Si nu e trist. Faptul ca asta nu e trist este poate trist, dar, in sine, nu e trist. Nu mi-as dori prietenii care nu rezista presiunii timpului si a vietii.
Nu exista o ruptura brutala, nici certuri dramatice, prieteniile noastre se sfarsesc natural, fara tipete, fara ciocniri vizibile. Putin cate putin, firele care ne leaga se taie, sunt atat de subtiri si de numeroase, incat nu ne dam seama; sunt fire de par prin care curge un amestec din sangele nostru. Intr-o buna zi, ne dam seama ca legaturile capilare sunt desfacute: prietenii nostri au devenit ceilalti. Oameni.
Din cand in cand, gasesc pe robot mesaje din partea acestor disparuti care ma invita la mese cu fosti, la regasiri, la: "Alo, ce-ai mai facut?". Pentru ca neaparat trebuie sa fi facut ceva, nu e de ajuns sa fii. Cel mai bine e sa fi ajuns cineva, de preferinta altcineva. Inainte nu erai aproape nimeni, doar tu insati.

Martin page-O perfecta zi perfecta.